DESPRE OPERĂ ŞI AUTOR – PAUL DEL PERUGIA: “O CAPODOPERà DE ISTORIE SACRÔ
Forma, înainte de toate, seduce printr-un fel de exotism istoric în care cititorul plonjeazã imediat. „Mesure d’une ombre“ este o mare povestire, plinã de acţiune şi de vis, de luminã şi de noapte, de violenţã şi de tandreţe, un tablou pe jumãtate istoric, pe jumãtate fabulos, cu acces miraculos în lumea redempţiunii, o capodoperã de emoţie sacrã, de tact spiritual, de pudoare sufleteascã, un fruct definitiv savuros al spiritului latin şi al pasiunii greceşti, o creaţie pentru mine — de neuitat. Imaginaţia şi temperamentul de mare scriitor ale lui Paul Lahovary completeazã ceea ce>>> citeşte mai departe aici >>>
DESPRE OPERĂ ŞI AUTOR – JEAN-FRANCOIS CHARPAL: „MÃSURA UNEI UMBRE“
Anotimpul premiilor nu fixeazã fãrã riscuri atenţia publicului asupra unor titluri ale cãror merite, dupã câţiva ani, ar putea sã fie mai scãzute. Nimeni nu ne vorbeşte încã despre o carte care nu aparţine acestei categorii. Ea a fost publicatã la Stockholm şi deschide excepţionale perspective asupra resurselor oferite, chiar în strãinãtate, de marile tradiţii literare franceze; este vorba de un roman, scris cu o panã mãiastrã, într-o francezã deopotrivã ri-guroasã şi sclipitoare. Stilul ei dã viaţã unei teme legendare medievale şi prin „medieval“ trebuie sã înţelegem cuvântul în sensul pe care îl cunoaştem dar, în acelaşi timp, în culoarea şi în proximitatea tradiţiei bizantine.
Paul Lahovary situeazã romanul sãu într-o Românie ţâşnitã din profunzimea viselor, între cãderea Bizanţului şi secolele când cruciadele treceau peste Europa Centralã. Pentru a însufleţi povestirea, el face apel la resursele francezei cele mai moderne, simplã şi precisã, dar, în acelaşi timp, cu întorsãturi sintactice ale cuvintelor legate de un idiom care s-ar fi putut folosi ipotetic.
Rezultã, pentru cititor, într-un univers de legendã un decalaj premeditat în timp cãci Paul Lahovary plaseazã cu siguranţã viziunea lui personalã a destinului nostru. Şi, în timp ce el ne antreneazã prin impecabila desfãşurare a povestirii, ne propune fondul adevãrurilor proprii marilor scriitori de culturã francezã. Nu putem indica aici decât>>> continuarea aici >>>
DESPRE OPERĂ ŞI AUTOR – ARTUR SILVESTRI: “MAGIA FICŢIUNII”(1979)
„Mesure d’une ombre“ este romanul prozatorului Paul Lahovary, publicat la Stockholm în 1977, înveşmântat cu o copertã de Marie Minerbi şi însoţit de o recomandare foarte favorabilã a lui Paul del Perugia. Iatã o carte scrisã în limba francezã despre Vlad III l’Empaleur (adicã „Ţepeş“), cu o bibliografie foarte documentatã la final, de unde sursele româneşti nu lipsesc. Scriitorul este, se înţelege aceasta, originar din România şi nu şi-a uitat izvorul sufletesc astfel încât investigaţia unui moment istoric valah, sub raport romanesc, pare cum nu se poate mai grãitoare. De fapt, Paul Lahovary nu este un nume inedit pentru istoricul literaturii române. „Le Miroir d’obsidianne“ (Le Moment, 1938) era o culegere fastuoasã de pasteluri în ton simbolist de unde nu lipseşte tabloul calendaristic şi floral, în savante retuşe fumegoase (“Le suits“, „Fleurs“, „La maison“, „Printemps“). O liricã sentimentalã cu refrene verlainiene, în oraşul pustiu, gen Bruges-la-morte, era aci, adãugatã atracţiei pentru cartierul umil, cu casele sumbre, în decor cenuşiu. Autor de cãrturãreşti eboşe lirice, Paul Lahovary pãrea un baroc iubitor de forme somptuoase şi împodobea volumul cu vignete ingenioase de E. Drãguţescu. Totuşi, nu în poezie a cãpãtat acesta notorietate, deşi urme lirice se vãd şi acum iar „Mesure d’une ombre“ o dovedeşte în chip irefutabil. Un stil sclipitor, plin de intuiţii revelatoare, o ingenioasã tehnicã modernã, informaţie de erudit, toate acestea fac din Paul Lahovary un>>> citeşte mai departe aici >>>
DESPRE OPERĂ ŞI AUTOR – DIMITRIE GRAMA: „O FIRE SENSIBILÃ, DE POET“
Prima Societate a românilor din Scandinavia a fost întemeiatã prin 1970-1971 la Stockholm din iniţiativa advocatului Valentin Toca, inginerului Traian Encica şi a mea, eu fiind pe atunci titrat în Geologie (Master of Science la Faculty of Science, University of Stockholm) şi student la Medicinã la Institutul Karolinska (cel care hotãrãşte printre altele cui sã-i fie acordat Premiul Nobel în medicinã). Dîndu-ne seama cã o mare parte din „fugitivii“ români nu prea aveau nici cunoştiinţe de limbi strãine şi nici cunoştiinţe legate de procese practice sau chiar juridice de emigrare, ne-am luptat sã înfiinţãm aceastã Societate Romanã care sã fie oficial înregistratã la oficialitãţile suedeze, care la rîndul lor îndemnau romanii dezorientaţi sã vinã la „Asociaţia Dacia“ dacã aveau nevoie de contacte, ajutor etc.
Bine, dupã un timp s-a dus vestea cã existãm şi încet, încet au început sã vinã şi români stabiliţi în Suedia de mult timp, adicã de dinainte de 1947-48. Printre aceştia îmi amintesc de un bãrbat atunci la vreo 65-70 de ani, foarte jovial şi foarte vital, care venea din familia Cantacuzinilor şi pe care ceilalţi emigranţi bãtrîni îl numeau Prinţul Cantacuzino. Nu mi-am permis niciodatã sã-l întreb în ce mod era sau nu prinţ, dar dacã oameni ca Dl. Paul Lahovary şi Magda Manu Ljungberg îl numeau aşa, trebuie sã fi fost adevãrat. Pe Paul Lahovary l-am cunoscut mai bine şi>>> continuarea aici >>>
DESPRE OPERĂ ŞI AUTOR – PROF. PETER CORNELL: „UN OM DE O VASTà CULTURÓ
Scriitorul, advocatul şi traducãtorul Paul Dumitru Lahovary, din Bandhagen, un cartier al Stockholmului) a decedat la 91 de ani. Familia apropiatã sunt copiii Olenka, André, Catrine şi Dominique, cu familiile respective. Paul Lahovary s-a nãscut în Bucureşti. În 1943 el a venit în Suedia ca Diplomat şi s-a cãsãtorit cu Ulla Mariana Engberg.
Imediat dupã cãderea dictatorului Ceauşescu, Dagens Nyheter (cel mai mare ziar din Suedia) a dedicat câteva pagini din editorial despre bogata şi înfloritoarea viaţã culturalã din România interbelicã, o culturã care, mai târziu, a funcţionat în exil. Aici, în aceste pagini de duminicã din Dagens Nyheter a colaborat Paul Lahovary cu amintiri din vechiul Bucureşti, numit „Micul Paris“. El a povestit despre animata viaţã culturalã de atunci, la care el a participat activ, despre multele reviste de literaturã şi culturã şi despre minoritãţile etnice din Bucureşti. Îmi aduc aminte detalii ciudate pe care mi le-a povestit, aşa cum ar fi cã birjarii din Bucureşti aparţineau unei vechi secte ruse de castraţi.
Paul Lahovary a venit în Suedia în timpul rãzboiului, atunci când România şi Germania Nazistã au semnat un pact de alianţã. El era jurist şi diplomat şi, ca mulţi alţi români din vremea aceea, era educat în Franţa. Aparţinea aristocraţiei române şi printre rudeniile lui se afla prinţesa şi scriitoarea Marthe Bibescu, care împreunã cu fraţii ei, şi alţi români ca Anna de Noailles, fãceau parte din cercul lui Marcel Proust. Paul Lahovary a fost el însuşi traducãtor şi scriitor în românã şi francezã, publicând poezii şi mai multe romane care au fost lãudate de presa internaţionalã. În romanele sale, scriitorul redã o ţinutã moralã care se bazeazã nu numai pe cunoştinţe personale (sau talent) ci şi pe>>> citeşte mai departe aici >>>
ARTUR SILVESTRI: „CAZUL LAHOVARY“
Opera lui Paul Lahovary este aproape necunoscutã în România, şi aceasta nu doar în climatul de confuzie ce domneşte astãzi aici. Cred cã, exceptându-mã pe mine şi, poate, pe inteligenta şi harnica universitarã Irina Petraş (care a re-editat „Vântoasele“ acum câţiva ani, dar fãrã cine ştie ce ecou), cred cã nu mai este nimeni care, auzind despre acest autor, sã depãşescã, printr-un gest elementar de curiozitate intelectualã, informaţia brutã şi sã caute detalii. Aceasta nu este o excepţie de la regula uitãrii şi, de fapt, de la doctrina destrãmãrii ce se cultivã astãzi cu o „exuberanţã a sfârşitului“ ce nu înţeleg şi detest. Şi el, ca şi mulţi alţii care, risipiţi prin lume, anunţarã printr-un fel de tainã, o metafizicã a Dorului şi un prototip ce îl vom denumi în curând „Noul Român“ este scos din memoria colectivã, eliminat din nepãsare ori rea-voinţã şi fãcut, cu sistemã, inactiv spre a nu crea model.
„Recuperarea“ — cãci despre aceasta este vorba, de fapt — nu se va face uşor. Va fi nevoie de stãruinţã, cheltuialã de energie şi de bani şi de efort fãrã certitudinea succesului final spre a se aşeza la loc, şi a se edita mãcar, opera ce ne-a lãsat acest „boier din Hiperboreea“ trecut la limba francezã, la o vreme, precum alţii în alte vremuri treceau de nevoie la catolicism. În felul lui, şi el ilustreazã cazul dramatic, opera întreruptã sau suspendatã şi, poate, ipoteza de creaţie ce nu s-a realizat. Dar privind mai cu luare-aminte totul, observãm cã aceastã bãnuialã nu se confirmã, în cele din urmã. Opera existã, cu valoarea ei.
Scriitorul reprezintã în sine un caz de izolare inerentã, în a cãrui constituire nu a pus efort sau voinţã. El era de la sine altfel decât contemporanii deşi, într-un anumit procent, se observã pecetea timpurilor. Istoriograf, în materie de istorie mãruntã a Bucureştilor, prozator de eresuri, strat folkloric şi materie arhaicã pãstratã fãrã explicaţie peste multe secole, traducãtor de operã eminescianã emblematicã — acestea sunt gesturi de cãutãtor al identitãţii în Tradiţia ce depãşeşte individualul şi atinge un fond colectiv rapsodic. Uneori se invocã un gen proxim care, fiind posibil cu Mircea Eliade (mai ales din „La ţigãnci“ ori „Şarpele“ dar mai mult din eseistica de direcţie ce a generat „România eternã“), nu este, totuşi, hotãrâtor. Aceasta nu-i influenţã şi participare la o direcţie ci expresie de exponent şi creaţie de interpret ce simte, fãrã a gãsi motiv imediat, trebuinţa de a vorbi din straturile ce sãlãşluiesc fãrã vârstã în profun-zimi. Atitudinea se conservã şi chiar sporeşte în amploare odatã cu trecerea anilor chiar dacã lipseşte acum contactul direct ori poate chiar tocmai de aceea. Ţara originarã devine un fel de spaţiu mitologic — unde spiritul se întoarce ca într-o magie.
______________________________
