OPERA ŞI AUTORUL: “O ZI MARE LA PALAT”
UN PROZATOR NECUNOSCUT: PAUL LAHOVARY
Aproape necunoscută în România şi azi aproape uitată într un mod dezgustător de nemeritat, opera lui Paul Lahovary (n. 1910, la Bucureşti) merită însă o soartă mai bună, ce va întîrzia, cu siguranţă, să se producă în climatul de frivolitate recent, unde contează doar „exilaţii” în viaţă, ce pot aduce folos şi contribui la învîrteală, asociat şi cu „n” profit. Şi totuşi, „Casa Terekov” (1940) o culegere splendidă de nuvele fantastice şi, mai ales, „Vîntoasele” (1953, Lisabona) unde se reflectă, măreaţă, umbra lui Mircea Eliade, sînt exemple de literatură fără vîrstă, avînd o anumită inactualitate ce rezultă atît din filosofie cît din ţinuta distinsă şi elegantă, din stilul de crepuscul baroc, înflorit cu temperanţă în vocabularul fanat, nelustruit totuşi, supravegheat într o manieră de „haute bourgeoisie”.
Prezentăm aici un fragment dintr un roman apărut la Paris, în 1977, niciodată în româneşte.
_________________________________
Cetatea de scaun era în fierbere. Casele ei aveau faţadele acoperite cu covoare. Dominînd vacarmul, să ascultăm vocea profundă, adîncă, a clopotelor ce cîntau venirea unor vremuri noi. Nici măcar unul din cei prezenţi nu şi mai amintea proverbul: „Schimbarea domnilor, bucuria nebunilor”.
Meşterii zidari şi soţiile lor se amestecară în mulţimea ce sărbătorea sub soarele îngăduitor al colinelor înalte, fraternizară, astfel cu această populaţie atît de uitătoare, pentru care flagelul de ieri era tot atît de departe ca şi neliniştitoarele primejdii ale zilei de mîine.
Aerul greu, încărcat de fumul cărnurilor fripte, al tocanei înspicate şi al …… învîrtite pe frigare. Aci, aproape, iată pe ursari, dincolo, mai încolo, o ţigancă ghicitoare, pe nişte butoaie ce se mişcau. Din pivniţele tavernelor …………. ţîşnea rîsul chefliilor nesătui. Mulţi rătăceau încoace şi încolo, fără rost, trecîndu şi …… pe sub nasul negustorilor străini îmbrăcaţi în catifea, cu chimirele îngroşate de ducaţi. În Piaţa Mare soitari şi pehlivani se mişcau multicolor, aşa cum erau înveşmîntaţi în hainele lor cu mîneci decupate, cu gîturi în colerete şi pălării pe ureche. Anunţau o piesă comică, de „prostii”.
În acest timp, într un gang, mai la o parte, avea loc o vînzare deosebită, o vînzare a unui sălaş de oameni oacheşi, a unei familii de ţigani datoare stăpînului de moşie şi neputincioasă în a i plăti. Întîi şi ntîi, copiii, apoi mama lor, o tînără, apoi bărbatul – toţi sînt cumpăraţi de alţi stăpîni, diverşi, în vreme ce crainicul îi acoperă de ocări şi întărîtă pe privitori ca să facă la fel.
În Palat, în odăile Marelui Divan, se petrece investitura Domnului, urcarea pe tron. Manea şi Doamna lui sînt aici şi ei, căci „marele zidar” aflase că i se menise să devină arhitectul Bisercii votive pe care Noul Stăpîn ar fi vrut s o ridice ca mulţumire şi ca ofrandă, rugîndu se Celui atotputernic să i dea lungă şi fericită domnie. Doamne şi domnişoare de viţă nobilă îşi arătau farmecele şi nurii: rochii catifelate, caftane, croite în aur şi argint, cordoane bătute cu pietre preţioase. Dar mai mult decît toate, Anna Doukas făcuse – în ciuda lor – să sclipească ochii marilor boieri, ai trimişilor din străinătăţuri şi ai Domnului însuşi. Ea îşi închipuia că>>> citeşte mai departe aici >>>
______________________________
