O evocare din vol.” Memoria ca un concert baroc ” de Artur Silvestri
PIANO NOBILE
Parcã vãd şi acum, ca printr-o sticlã de fereastrã, înceţoşatã, cartea lui Paul Lahovary, cu coperţile galbene şi cu titlul scris mãrunt, caligrafic, pe care oricât m-aş strãdui nu mai ţin minte cine mi-a arãtat-o prima datã, cândva. Era într-o zi luminoasã, în Bucureşti, atât de luminoasã de parcã totul s-ar fi desfãşurat sub lumina reflectoarelor; lacul cartonului subţire sclipea orbitor şi, dacã mã gândesc bine, era şi cald la pipãire. Deci, era varã. O varã pe care acum îmi este cu neputinţã s-o identific dar era demult, mai mult decât un sfert de secol. Tot ceea ce îmi amintesc este secvenţã întretãiatã, de fapt un şir întrerupt de fulguraţii ale vãzului interior care întoarce numai aparent timpul înapoi, într-un azi care trece şi el, clipã de clipã, dintr-un ieri de neatins. Din clipa de-atunci nu mai reuşesc sã disting decât o copertã ţinutã de o mânã ridicatã spre mine, ca sã mi-o arate, o mânã care o aratã, de fapt, ca sã mi-o dãruiascã, din care nu reţin decât câteva degete, ce susţin. Ce? Cartea. Ale cui sã fi fost? Cine mai ştie, acum, atât de târziu.
Cartea mi se pãrea micã, subţire şi stranie nu doar prin titlu ci şi prin autor. „Lahovary“! Suna familiar dar, în acelaşi timp, îmi trezea un fel de respect misterios, ca şi când m-aş fi trezit deodatã în faţa unui reprezentant al unei lumi de demult, un „ceva“ indistinct ce ar fi ieşit ca un duh secret din sticla unde se închisese odinioarã, împreunã cu Mesajul. Pãrea, la drept vorbind, un nume destinat faptei mari, dar în acele clipe concluzia nu îmi apãrea cum apare astãzi, analizând-o, ci, mai degrabã, traducea o stare neclarã, fãrã cuvinte şi gânduri. Abia dacã o pot interpreta acum, şi numai dacã aş voi cãci erau, într-însa, mai multe sensuri învãluite. „Lahovary“ îmi amintise satul de câmp, din Vlaşca, de demult, ce purta, fãrã sã mai poarte, de fapt, numele stãpînului de şi mai demult. Nu mai purta numele, dar i se zicea încã în acest fel, prin tradiţie, şi de cãtre un omenet ce vorbea despre şi cum apucase; iar depãrtarea faţã de lumea vie, aflatã la capãtul unui drum unde trâmbele de praf aşterneau şi vara straturi groase ca de zãpadã, ar fi putut da un sentiment de neverosimil, prin depãrtare în spaţiu. Dar şi în timp. „Lahovary“ i se mai zicea şi unei pieţe mari din Bucureşti, acolo unde se încheia Bulevadul Dacia şi începeau Dorobanţii. Îi ziceau aşa destui, unii fiindcã aşa auziserã de la alţii deşi i se modificase numele şi ei; dar i se zisese mereu aşa, de parcã a-i zice altfel ar fi fost o>>> continuarea aici >>>
______________________________
