UN PROZATOR NECUNOSCUT: PAUL LAHOVARY

Aproape necunoscută în România şi azi aproape uitată într un mod dezgustător de nemeritat, opera lui Paul Lahovary (n. 1910, la Bucureşti) merită însă o soartă mai bună, ce va întîrzia, cu siguranţă, să se producă în climatul de frivolitate recent, unde contează doar „exilaţii” în viaţă, ce pot aduce folos şi contribui la învîrteală, asociat şi cu „n” profit. Şi totuşi, „Casa Terekov” (1940) o culegere splendidă de nuvele fantastice şi, mai ales, „Vîntoasele” (1953, Lisabona) unde se reflectă, măreaţă, umbra lui Mircea Eliade, sînt exemple de literatură fără vîrstă, avînd o anumită inactualitate ce rezultă atît din filosofie cît din ţinuta distinsă şi elegantă, din stilul de crepuscul baroc, înflorit cu temperanţă în vocabularul fanat, nelustruit totuşi, supravegheat într o manieră de „haute bourgeoisie”.

Prezentăm aici un fragment dintr un roman apărut la Paris, în 1977, niciodată în româneşte.

_________________________________

Cetatea de scaun era în fierbere. Casele ei aveau faţadele acoperite cu covoare. Dominînd vacarmul, să ascultăm vocea profundă, adîncă, a clopotelor ce cîntau venirea unor vremuri noi. Nici măcar unul din cei prezenţi nu şi mai amintea proverbul: „Schimbarea domnilor, bucuria nebunilor”.

Meşterii zidari şi soţiile lor se amestecară în mulţimea ce sărbătorea sub soarele îngăduitor al colinelor înalte, fraternizară, astfel cu această populaţie atît de uitătoare, pentru care flagelul de ieri era tot atît de departe ca şi neliniştitoarele primejdii ale zilei de mîine.

Aerul greu, încărcat de fumul cărnurilor fripte, al tocanei înspicate şi al …… învîrtite pe frigare. Aci, aproape, iată pe ursari, dincolo, mai încolo, o ţigancă ghicitoare, pe nişte butoaie ce se mişcau. Din pivniţele tavernelor …………. ţîşnea rîsul chefliilor nesătui. Mulţi rătăceau încoace şi încolo, fără rost, trecîndu şi …… pe sub nasul negustorilor străini îmbrăcaţi în catifea, cu chimirele îngroşate de ducaţi. În Piaţa Mare soitari şi pehlivani se mişcau multicolor, aşa cum erau înveşmîntaţi în hainele lor cu mîneci decupate, cu gîturi în colerete şi pălării pe ureche. Anunţau o piesă comică, de „prostii”.

În acest timp, într un gang, mai la o parte, avea loc o vînzare deosebită, o vînzare a unui sălaş de oameni oacheşi, a unei familii de ţigani datoare stăpînului de moşie şi neputincioasă în a i plăti. Întîi şi ntîi, copiii, apoi mama lor, o tînără, apoi bărbatul – toţi sînt cumpăraţi de alţi stăpîni, diverşi, în vreme ce crainicul îi acoperă de ocări şi întărîtă pe privitori ca să facă la fel.

În Palat, în odăile Marelui Divan, se petrece investitura Domnului, urcarea pe tron. Manea şi Doamna lui sînt aici şi ei, căci „marele zidar” aflase că i se menise să devină arhitectul Bisercii votive pe care Noul Stăpîn ar fi vrut s o ridice ca mulţumire şi ca ofrandă, rugîndu se Celui atotputernic să i dea lungă şi fericită domnie. Doamne şi domnişoare de viţă nobilă îşi arătau farmecele şi nurii: rochii catifelate, caftane, croite în aur şi argint, cordoane bătute cu pietre preţioase. Dar mai mult decît toate, Anna Doukas făcuse – în ciuda lor – să sclipească ochii marilor boieri, ai trimişilor din străinătăţuri şi ai Domnului însuşi. Ea îşi închipuia că>>> citeşte mai departe aici >>>

PAUL LAHOVARY (30.07.1909 — 11.05.2001), romancier, nuvelist, istoric şi eseist, traducãtor român cu operã parţial scrisã în limba francezã. Se trage dintr-o veche familie autenticã românã, înrudindu-se îndeaproape cu faimoasa scriitoare de valoare europeanã, Marthe Bibesco. Formaţie culturalã solidã: „bachelier de l’Enseignement secondaire“, „diplomé de l’Académie d’Aix”, 1928 şi „bachelier” în latinã — limbi moderne, licenţiat în Drept — Universitatea Bucureşti, 1933; studii de Istoria Artei şi Litere: Avocat al Baroului Bucureşti, 1936; diplomat de carierã, ataşat de presã în Suedia, începând cu 1943, cãlãtorii în Egipt, Grecia, Italia, Franţa, Ţãrile Scandinave. Stabilit definitiv în Suedia în 1948; activitate didacticã, în calitate de profesor de francezã (timp de mai bine de 15 ani) şi „traducteur-assermenté“ pentru limbile francezã şi românã.

Cãsãtorit cu Mariana Engberg (1944). Patru copii: Olenka, André, Catrine, Dominique. În ultimii ani de viaţã s-a stabilit în insula Naxos, din Grecia, unde, odinioarã, unul din strãmoşii lui avusese un înalt rang bisericesc.

Opera literarã este impresionant de diversã. Cuprinde poeme, studii de istoriografie, eseuri pe teme diverse, cãrţi de cãlãtorii, nuvele, romane, biografii romanţate. Traducãtor în francezã al lui Eminescu.

Revendicat atât de literatura românã cât şi de literatura francezã, fiind considerat, de unii comentatori, ca un model pentru „resursele oferite, chiar, în strãinãtate, de marile tradiţii literare franceze“.Membru în Uniunea Autorilor Suedezi, Uniunea Traducãtorilor Autorizaţi din Suedia şi în Uniunea Traducãtorilor de Francezã din Suedia.

Onoruri: Ordinul Coroanei României (1937), Premiul „Romulus Cioflec“ pentru cel mai bun roman al anului (1947).

Referinţe selective: „Accademia Italia — Personaggi Contempo-ranei“, 1982, pg. 394; Paul Jolas — prefaţã la „Chemin du roi“, 1990; Artur Silvestri — „Magia ficţiunii“, „Luceafãrul“ (29.09.1979), Paul del Perugia — postfaţã la „Mesure d’une ombre“ (1976), P. Comarnescu — „Rampa“, 27 iunie 1938, C. V. Gheorghiu — „Timpul“ (22.01.1941); Perpessicius („Acţiunea“, 24.05.1941), O. Şuluţiu (“Gândirea“, 25.02.1941), Agneta Sandelin („Dagens Nyheter“, 30.06.1978, Stockholm), Artur Silvestri — „Memoria ca un concert baroc“ vol.I, Povestiri reale si imaginare din Ţara-de-Nicãieri, Ed.Carpathia Press, 2004, Artur Silvestri — „Piano Nobile“, Kogaion Edition, 2005 (lb.francezã).

Colaborãri: articole de istorie, comentarii, nuvele, cronici publicate în „Revista Fundaţiilor Regale“, „Convorbiri literare“, „Vremea“, „Universul literar“, „Dagens Nyheter“ — Stockholm etc.

Precum în orice alt caz de uitare vinovatã şi pentru Paul Lahovary re-cunoaşterea operei începe, la drept vorbind, cu bibliografia. Acesta nu este vastã dar, având anumite diversificãri, sugereazã ipoteza operei, mai bine zis, ce ar fi putut aceasta sã devinã. În materie de creaţie româneascã, douã sunt cãrţile importante: „Vântoasele“ (ce s-a şi re-editat aici, în 199 şi „Casa Terekov“. Ele ar putea constitui primele volume dintr-o posibilã serie de „Opere“ dacã se va face aceasta cândva. Urmeazã creaţia francezã unde „Mesure d’une ombre“ se impune strãlucit fãrã sã punã în penumbrã „Chemin du roi“. Acestea vor trebui traduse oricât de dificilã este limba, o francezã liricã şi intelectualã, de clasicism trecut prin evanescenţa de „fin de siècle“. Mãcar acestea dacã se vor citi cândva, cântãrindu-se valoarea lor, ce nu este curentã, se va putea zice cã: „Scriitorul s-a întors în natura lui“.

¤ „Elemente monografice ale Pieţii Amza“, Imprimeria Naţionalã, Bucureşti, 1937, ilustratã şi prefaţatã de Nicolae Batzaria, 91 (93) pagini;

¤ „Le miroir d’obsidianne“, Bucureşti, cu ilustraţii de E. Drãguţescu, 1938, 78 pagini;

¤ „Doamna Colet. Amanta bãrbaţilor de geniu“, Vremea, Bucureşti, 1939, Colecţia „Femei frumoase cu trecut urât“, 127 pagini;

¤ „În Umbra Marelui Flaubert“, 1939;

¤ „Casa Terekov. Povestiri“, Editura Universul, Bucureşti, 1940, 136 pagini;

¤ „Hyperion“, Bucureşti, 1943 (traducere în limba francezã a poemului „Luceafãrul“ de M. Eminescu), 53 pagini, iniţial publicatã in Revista „Convorbiri Literare“, nr. 8-10, August — Septembrie 1941;

¤ „Caleidoscop suedez“, Bucureşti, 1944, 90 pagini;

¤ „Craiu Nou“,1947;

¤ „Vântoasele“ (roman), Editura Fernandes, Colecţia Lectoratului Român, Lisabona, ediţie îngrijitã de Victor Buescu, 1953, 207 pagini;

¤ „Mesure d’une ombre“, Forfattares Bokmaskin, Stockholm, 1976, 128 (136) pagini;

¤ „Mesure d’une ombre“, cu o notã de Jean-Francois Charpal, La Pensée Universelle, Paris, 1977, 122 (127) pagini;

¤ „Chemin du roi“, prefaţã de Paul Jolas, Maison Rhodanienne de Poésie, 1990;

¤ „Vântoasele“, Ed. Didacticã şi Pedagogicã, ediţie îngrijitã de Irina Petraş, Bucureşti, 1998 (re-editare), 140 pagini.

¤ Numeroase articole apãrute în reviste şi ziare, între care o rubricã din „Dagens Nyheter“, Stockholm, 1990, ar putea forma, ea însãşi, o carte de memorii plinã de interes.>>

TUDOR ARGHEZI: „… cãderea neaşteptatã a petalelor Dv., într-un timp când florile sunt veştede şi încâlcite, a pogorât în odaia mea un val de prospeţimi vioaie. Îmi permit sã vã felicit pentru linia superior nivelatã la care v-aţi menţinut. Pentru un scriitor e o biruinţã.“

(Scrisori, 19 octombrie 1936)

VICTOR BUESCU: „… Pagini admirabile. O prozã savuroasã, cum n-am mai citit în exil. E o prozã de România Mare de ieri şi de mâine.“

(Scrisori, 22 februarie 1953)

PETRU COMARNESCU: „… însuşiri neobişnuite: înţelegerea şi respectarea formei, simţul ritmului, cultul imaginilor mişcate de simţire, o anumitã disciplinare a jocului sentimentelor, prin intervenţia cunoaşterii şi a humorului.“

(Rampa, 27 iunie 193

CONSTANTIN-VIRGIL GHEORGHIU: „… o subtilã virtualitate de scriitor, care ştie surprinde caracterele specifice mediilor şi ale personagiilor ce formeazã acţiunea nuvelei, şi eroii ei.“

(Timpul, 22 ianuarie 1941)

PERICLE MARTINESCU: „… revelaţia unui scriitor cu mari resurse stilistice şi cu o ascuţitã conştiinţã a produsului artistic. Un artist care cautã sã-şi creeze, în mijlocul lumii în care trãieşte, o altã lume, mai domoalã, mai încãrcatã de poezie. Proza lui i-ar fi plãcut, desigur, lui>>> continuarea aici >>>

Prospeţimea unei rusticitãţi primitive

Paul LAHOVARY, Vântoasele, Lisabona (Colecţia Lectoratului Român), 1953. — Construit cam artificial pe tradiţionala temã a desrãdãcinãrii care aduce numai ruinã şi moarte, romanul are calitãţi neobişnuite în partea de zugrãvire a vieţii rurale; autorul dovedeşte o cunoaştere excepţionalã a tradiţiilor, superstiţiilor, eresurilor de la ţarã aşa încât reuşeşte, chiar de la începutul cãrţii sã-şi transporte cititorul într-o lume ca de basm, cu ursitoare, drãciţe, Sburãtori, farmece; acţiunea se desfãşoarã pe cinci „tãrâmuri”; şi de-a lungul povestirii se simte mereu prezenţa, uneori chiar prea cãutatã, a unor puteri misterioase, care fac şi desfac totul. Limba întrebuinţatã în aceastã parte a romanului întrece orice aşteptare: cuvinte atât de autentic româneşti, cu mireasma florilor de câmp, nu mai întâlneam, din pãcate, de multã vreme. Şi în situaţia noastrã de astãzi, când prin forţa împrejurãrilor ne alterãm zilnic vorbirea, adoptând moduri de exprimare ale locului în care ne aflãm, lectura unei cãrţi ca aceasta e ca o baie purificatoare. Autenticã, chiar dincolo de necesitãţile artei, este şi limba întrebuinţatã de autor în zugrãvirea vieţii de la oraş; dar artisticeşte toatã aceastã carte este mult mai puţin isbutitã, deşi sau poate tocmai pentru cã personajul lui Matache Megarici, cu toatã şleahta lui de trepãduşi electorali, este veridic. Se simte, cu alte cuvinte, în rezultatul estetic, cã d-l Lahovary e mult mai la largul sãu în prospeţimea unei rusticitãţi primitive, chiar când se strãduieşte sã-i dea înţelesuri mai complexe, de simbol, decât în viţiatul climat orãşenesc şi politicianist, pe care nu-l iubeşte (şi opera de artã e dragoste; de aceea în primul capitol în special — „tãrâmul Bãlei“ — sunt atâtea paginile demne de antologie).

(Vatra, nr. 41, mai 1954, nesemnat, probabil Mircea Popescu) >>> citeşte mai departe aici >>>

PIANO NOBILE

Parcã vãd şi acum, ca printr-o sticlã de fereastrã, înceţoşatã, cartea lui Paul Lahovary, cu coperţile galbene şi cu titlul scris mãrunt, caligrafic, pe care oricât m-aş strãdui nu mai ţin minte cine mi-a arãtat-o prima datã, cândva. Era într-o zi luminoasã, în Bucureşti, atât de luminoasã de parcã totul s-ar fi desfãşurat sub lumina reflectoarelor; lacul cartonului subţire sclipea orbitor şi, dacã mã gândesc bine, era şi cald la pipãire. Deci, era varã. O varã pe care acum îmi este cu neputinţã s-o identific dar era demult, mai mult decât un sfert de secol. Tot ceea ce îmi amintesc este secvenţã întretãiatã, de fapt un şir întrerupt de fulguraţii ale vãzului interior care întoarce numai aparent timpul înapoi, într-un azi care trece şi el, clipã de clipã, dintr-un ieri de neatins. Din clipa de-atunci nu mai reuşesc sã disting decât o copertã ţinutã de o mânã ridicatã spre mine, ca sã mi-o arate, o mânã care o aratã, de fapt, ca sã mi-o dãruiascã, din care nu reţin decât câteva degete, ce susţin. Ce? Cartea. Ale cui sã fi fost? Cine mai ştie, acum, atât de târziu.

Cartea mi se pãrea micã, subţire şi stranie nu doar prin titlu ci şi prin autor. „Lahovary“! Suna familiar dar, în acelaşi timp, îmi trezea un fel de respect misterios, ca şi când m-aş fi trezit deodatã în faţa unui reprezentant al unei lumi de demult, un „ceva“ indistinct ce ar fi ieşit ca un duh secret din sticla unde se închisese odinioarã, împreunã cu Mesajul. Pãrea, la drept vorbind, un nume destinat faptei mari, dar în acele clipe concluzia nu îmi apãrea cum apare astãzi, analizând-o, ci, mai degrabã, traducea o stare neclarã, fãrã cuvinte şi gânduri. Abia dacã o pot interpreta acum, şi numai dacã aş voi cãci erau, într-însa, mai multe sensuri învãluite. „Lahovary“ îmi amintise satul de câmp, din Vlaşca, de demult, ce purta, fãrã sã mai poarte, de fapt, numele stãpînului de şi mai demult. Nu mai purta numele, dar i se zicea încã în acest fel, prin tradiţie, şi de cãtre un omenet ce vorbea despre şi cum apucase; iar depãrtarea faţã de lumea vie, aflatã la capãtul unui drum unde trâmbele de praf aşterneau şi vara straturi groase ca de zãpadã, ar fi putut da un sentiment de neverosimil, prin depãrtare în spaţiu. Dar şi în timp. „Lahovary“ i se mai zicea şi unei pieţe mari din Bucureşti, acolo unde se încheia Bulevadul Dacia şi începeau Dorobanţii. Îi ziceau aşa destui, unii fiindcã aşa auziserã de la alţii deşi i se modificase numele şi ei; dar i se zisese mereu aşa, de parcã a-i zice altfel ar fi fost o>>> continuarea aici >>>

Recent a apãrut în Suedia unul dintre cele mai bune romane istorice româneşti şi, incontestabil, cel mai frumos omagiu istoric fãcut lui Vlad Ţepeş. Opera este scrisã, cum ne şi aşteptam, de un român: Paul Lahovary, prozator emerit cunoscut pentru o altã creaţie de înaltã clasã şi de puternicã vibraţie spiritualã româneascã: „Vântoasele“. Pentru cã doar un compatriot al lui Vlad Ţepeş ar fi putut sã compunã în onoarea sa o povestire cu expresie modernã (dar atât de contemporanã prin spiritul şi înţelegerea eroului), manierã în care sunt prezentate, prin adaptarea atât a istoriei cât şi a miturilor, toate elementele capabile sã nSe restituie statura legendarã a lui Vlad Ţepeş. Dupã o întreagã literaturã consacratã acestuia — una dintre cele mai bogate bibliografii dedicate unui domnitor român, o literaturã care merge de la studii erudite pânã la fanteziste şi chiar triviale „istorii cu vampiri“ publicate pânã în zilele noastre, lectura romanului scris de Paul Lahovary constituie nu doar o delectare ci, mai mult chiar, o purificare. Ceea ce captiveazã este stilul concis, de o sobrietate de cronicã, fãrã o metaforã inutilã, fãrã un singur cuvânt impropriu, fãrã o singurã situaţie anacronicã, fãrã un singur detaliu fals.

Paul Lahovary asociazã în ţesãtura romanului figura legendarã a lui Ţepeş şi a aceleia, tot atât de legendarã (şi, de asemenea, cu Faptã realã şi magnificã) a Meşterului-zidar Manole. Un artificiu cronologic admis: acela de a substitui domnitorului Neagoe Basarab, personalitatea unui Domn — luptãtor anterior; unul asociat în mod fericit cu celãlalt, douã secvenţe încãrcate de cea mai puternicã semnificaţie în istoria românã din secolele XV şi XVI, traducând rezistenţa armatã anti-otomanã (victoriile lui Vlad Ţepeş) şi rezistenţa spiritualã (construcţia Mãnãstirii Argeşului). Bineînţeles cã nu voi putea rezuma aici romanul lui Paul Lahovary. Noi cunoaştem foarte bine legenda Mãnãstirii Argeşului şi epopeea lui Ţepeş. Dar le regãsim în toatã ambianţa acestei cãrţi, a acestei mari cãrţi şi ar fi pãcat sã smulgem ceva din plãcerea de a o citi.

1977

Forma, înainte de toate, seduce printr-un fel de exotism istoric în care cititorul plonjeazã imediat. „Mesure d’une ombre“ este o mare povestire, plinã de acţiune şi de vis, de luminã şi de noapte, de violenţã şi de tandreţe, un tablou pe jumãtate istoric, pe jumãtate fabulos, cu acces miraculos în lumea redempţiunii, o capodoperã de emoţie sacrã, de tact spiritual, de pudoare sufleteascã, un fruct definitiv savuros al spiritului latin şi al pasiunii greceşti, o creaţie pentru mine — de neuitat. Imaginaţia şi temperamentul de mare scriitor ale lui Paul Lahovary completeazã ceea ce>>> citeşte mai departe aici >>>

Anotimpul premiilor nu fixeazã fãrã riscuri atenţia publicului asupra unor titluri ale cãror merite, dupã câţiva ani, ar putea sã fie mai scãzute. Nimeni nu ne vorbeşte încã despre o carte care nu aparţine acestei categorii. Ea a fost publicatã la Stockholm şi deschide excepţionale perspective asupra resurselor oferite, chiar în strãinãtate, de marile tradiţii literare franceze; este vorba de un roman, scris cu o panã mãiastrã, într-o francezã deopotrivã ri-guroasã şi sclipitoare. Stilul ei dã viaţã unei teme legendare medievale şi prin „medieval“ trebuie sã înţelegem cuvântul în sensul pe care îl cunoaştem dar, în acelaşi timp, în culoarea şi în proximitatea tradiţiei bizantine.

Paul Lahovary situeazã romanul sãu într-o Românie ţâşnitã din profunzimea viselor, între cãderea Bizanţului şi secolele când cruciadele treceau peste Europa Centralã. Pentru a însufleţi povestirea, el face apel la resursele francezei cele mai moderne, simplã şi precisã, dar, în acelaşi timp, cu întorsãturi sintactice ale cuvintelor legate de un idiom care s-ar fi putut folosi ipotetic.

Rezultã, pentru cititor, într-un univers de legendã un decalaj premeditat în timp cãci Paul Lahovary plaseazã cu siguranţã viziunea lui personalã a destinului nostru. Şi, în timp ce el ne antreneazã prin impecabila desfãşurare a povestirii, ne propune fondul adevãrurilor proprii marilor scriitori de culturã francezã. Nu putem indica aici decât>>> continuarea aici >>>

„Mesure d’une ombre“ este romanul prozatorului Paul Lahovary, publicat la Stockholm în 1977, înveşmântat cu o copertã de Marie Minerbi şi însoţit de o recomandare foarte favorabilã a lui Paul del Perugia. Iatã o carte scrisã în limba francezã despre Vlad III l’Empaleur (adicã „Ţepeş“), cu o bibliografie foarte documentatã la final, de unde sursele româneşti nu lipsesc. Scriitorul este, se înţelege aceasta, originar din România şi nu şi-a uitat izvorul sufletesc astfel încât investigaţia unui moment istoric valah, sub raport romanesc, pare cum nu se poate mai grãitoare. De fapt, Paul Lahovary nu este un nume inedit pentru istoricul literaturii române. „Le Miroir d’obsidianne“ (Le Moment, 193 era o culegere fastuoasã de pasteluri în ton simbolist de unde nu lipseşte tabloul calendaristic şi floral, în savante retuşe fumegoase (“Le suits“, „Fleurs“, „La maison“, „Printemps“). O liricã sentimentalã cu refrene verlainiene, în oraşul pustiu, gen Bruges-la-morte, era aci, adãugatã atracţiei pentru cartierul umil, cu casele sumbre, în decor cenuşiu. Autor de cãrturãreşti eboşe lirice, Paul Lahovary pãrea un baroc iubitor de forme somptuoase şi împodobea volumul cu vignete ingenioase de E. Drãguţescu. Totuşi, nu în poezie a cãpãtat acesta notorietate, deşi urme lirice se vãd şi acum iar „Mesure d’une ombre“ o dovedeşte în chip irefutabil. Un stil sclipitor, plin de intuiţii revelatoare, o ingenioasã tehnicã modernã, informaţie de erudit, toate acestea fac din Paul Lahovary un>>> citeşte mai departe aici >>>

Prima Societate a românilor din Scandinavia a fost întemeiatã prin 1970-1971 la Stockholm din iniţiativa advocatului Valentin Toca, inginerului Traian Encica şi a mea, eu fiind pe atunci titrat în Geologie (Master of Science la Faculty of Science, University of Stockholm) şi student la Medicinã la Institutul Karolinska (cel care hotãrãşte printre altele cui sã-i fie acordat Premiul Nobel în medicinã). Dîndu-ne seama cã o mare parte din „fugitivii“ români nu prea aveau nici cunoştiinţe de limbi strãine şi nici cunoştiinţe legate de procese practice sau chiar juridice de emigrare, ne-am luptat sã înfiinţãm aceastã Societate Romanã care sã fie oficial înregistratã la oficialitãţile suedeze, care la rîndul lor îndemnau romanii dezorientaţi sã vinã la „Asociaţia Dacia“ dacã aveau nevoie de contacte, ajutor etc.

Bine, dupã un timp s-a dus vestea cã existãm şi încet, încet au început sã vinã şi români stabiliţi în Suedia de mult timp, adicã de dinainte de 1947-48. Printre aceştia îmi amintesc de un bãrbat atunci la vreo 65-70 de ani, foarte jovial şi foarte vital, care venea din familia Cantacuzinilor şi pe care ceilalţi emigranţi bãtrîni îl numeau Prinţul Cantacuzino. Nu mi-am permis niciodatã sã-l întreb în ce mod era sau nu prinţ, dar dacã oameni ca Dl. Paul Lahovary şi Magda Manu Ljungberg îl numeau aşa, trebuie sã fi fost adevãrat. Pe Paul Lahovary l-am cunoscut mai bine şi>>> continuarea aici >>>