PAUL LAHOVARY

Opera lui Paul Lahovary este aproape necunoscutã în România, şi aceasta nu doar în climatul de confuzie ce domneşte astãzi aici. Cred cã, exceptându-mã pe mine şi, poate, pe inteligenta şi harnica universitarã Irina Petraş (care a re-editat „Vântoasele“ acum câţiva ani, dar fãrã cine ştie ce ecou), cred cã nu mai este nimeni care, auzind despre acest autor, sã depãşescã, printr-un gest elementar de curiozitate intelectualã, informaţia brutã şi sã caute detalii. Aceasta nu este o excepţie de la regula uitãrii şi, de fapt, de la doctrina destrãmãrii ce se cultivã astãzi cu o „exuberanţã a sfârşitului“ ce nu înţeleg şi detest. Şi el, ca şi mulţi alţii care, risipiţi prin lume, anunţarã printr-un fel de tainã, o metafizicã a Dorului şi un prototip ce îl vom denumi în curând „Noul Român“ este scos din memoria colectivã, eliminat din nepãsare ori rea-voinţã şi fãcut, cu sistemã, inactiv spre a nu crea model.

„Recuperarea“ — cãci despre aceasta este vorba, de fapt — nu se va face uşor. Va fi nevoie de stãruinţã, cheltuialã de energie şi de bani şi de efort fãrã certitudinea succesului final spre a se aşeza la loc, şi a se edita mãcar, opera ce ne-a lãsat acest „boier din Hiperboreea“ trecut la limba francezã, la o vreme, precum alţii în alte vremuri treceau de nevoie la catolicism. În felul lui, şi el ilustreazã cazul dramatic, opera întreruptã sau suspendatã şi, poate, ipoteza de creaţie ce nu s-a realizat. Dar privind mai cu luare-aminte totul, observãm cã aceastã bãnuialã nu se confirmã, în cele din urmã. Opera existã, cu valoarea ei.

Scriitorul reprezintã în sine un caz de izolare inerentã, în a cãrui constituire nu a pus efort sau voinţã. El era de la sine altfel decât contemporanii deşi, într-un anumit procent, se observã pecetea timpurilor. Istoriograf, în materie de istorie mãruntã a Bucureştilor, prozator de eresuri, strat folkloric şi materie arhaicã pãstratã fãrã explicaţie peste multe secole, traducãtor de operã eminescianã emblematicã — acestea sunt gesturi de cãutãtor al identitãţii în Tradiţia ce depãşeşte individualul şi atinge un fond colectiv rapsodic. Uneori se invocã un gen proxim care, fiind posibil cu Mircea Eliade (mai ales din „La ţigãnci“ ori „Şarpele“ dar mai mult din eseistica de direcţie ce a generat „România eternã“), nu este, totuşi, hotãrâtor. Aceasta nu-i influenţã şi participare la o direcţie ci expresie de exponent şi creaţie de interpret ce simte, fãrã a gãsi motiv imediat, trebuinţa de a vorbi din straturile ce sãlãşluiesc fãrã vârstã în profun-zimi. Atitudinea se conservã şi chiar sporeşte în amploare odatã cu trecerea anilor chiar dacã lipseşte acum contactul direct ori poate chiar tocmai de aceea. Ţara originarã devine un fel de spaţiu mitologic — unde spiritul se întoarce ca într-o magie.

Artur Silvestri

___________________

PIANO NOBILE

Parcã vãd şi acum, ca printr-o sticlã de fereastrã, înceţoşatã, cartea lui Paul Lahovary, cu coperţile galbene şi cu titlul scris mãrunt, caligrafic, pe care oricât m-aş strãdui nu mai ţin minte cine mi-a arãtat-o prima datã, cândva. Era într-o zi luminoasã, în Bucureşti, atât de luminoasã de parcã totul s-ar fi desfãşurat sub lumina reflectoarelor; lacul cartonului subţire sclipea orbitor şi, dacã mã gândesc bine, era şi cald la pipãire. Deci, era varã. O varã pe care acum îmi este cu neputinţã s-o identific dar era demult, mai mult decât un sfert de secol. Tot ceea ce îmi amintesc este secvenţã întretãiatã, de fapt un şir întrerupt de fulguraţii ale vãzului interior care întoarce numai aparent timpul înapoi, într-un azi care trece şi el, clipã de clipã, dintr-un ieri de neatins. Din clipa de-atunci nu mai reuşesc sã disting decât o copertã ţinutã de o mânã ridicatã spre mine, ca sã mi-o arate, o mânã care o aratã, de fapt, ca sã mi-o dãruiascã, din care nu reţin decât câteva degete, ce susţin. Ce? Cartea. Ale cui sã fi fost? Cine mai ştie, acum, atât de târziu.

Cartea mi se pãrea micã, subţire şi stranie nu doar prin titlu ci şi prin autor. „Lahovary“! Suna familiar dar, în acelaşi timp, îmi trezea un fel de respect misterios, ca şi când m-aş fi trezit deodatã în faţa unui reprezentant al unei lumi de demult, un „ceva“ indistinct ce ar fi ieşit ca un duh secret din sticla unde se închisese odinioarã, împreunã cu Mesajul. Pãrea, la drept vorbind, un nume destinat faptei mari, dar în acele clipe concluzia nu îmi apãrea cum apare astãzi, analizând-o, ci, mai degrabã, traducea o stare neclarã, fãrã cuvinte şi gânduri. Abia dacã o pot interpreta acum, şi numai dacã aş voi cãci erau, într-însa, mai multe sensuri învãluite. „Lahovary“ îmi amintise satul de câmp, din Vlaşca, de demult, ce purta, fãrã sã mai poarte, de fapt, numele stãpînului de şi mai demult. Nu mai purta numele, dar i se zicea încã în acest fel, prin tradiţie, şi de cãtre un omenet ce vorbea despre şi cum apucase; iar depãrtarea faţã de lumea vie, aflatã la capãtul unui drum unde trâmbele de praf aşterneau şi vara straturi groase ca de zãpadã, ar fi putut da un sentiment de neverosimil, prin depãrtare în spaţiu. Dar şi în timp. „Lahovary“ i se mai zicea şi unei pieţe mari din Bucureşti, acolo unde se încheia Bulevadul Dacia şi începeau Dorobanţii. Îi ziceau aşa destui, unii fiindcã aşa auziserã de la alţii deşi i se modificase numele şi ei; dar i se zisese mereu aşa, de parcã a-i zice altfel ar fi fost o clãtinare de rânduialã, ce nu se doreşte, un semn rãu.

Şi apoi, lângã nume, titlul, „Mesure d’une ombre“; mãsura unei umbre, în franţuzeşte, o metaforã. Formula stranie stimula curiozitatea, ca şi limba de compoziţie. Ce ar fi putut sã însemne asta? Iatã o întrebare ce mi-o pun şi azi, când am şi uitat amãnuntele ce le-am citit mai târziu. În orice caz, ştiu sigur cã am rãsfoit-o chiar atunci, pe loc, şi mi-am notat editura şi, fiindcã era menţionatã undeva, şi adresa autorului. Mi se pãrea încã o datã neobişnuit totul, chiar şi tema, ori poate tema în primul rînd. Povestea, ori romanul, acest „ceva“ de mici dimensiuni ce mi se pãrea scris într-o franţuzeascã poematicã, includea pe Vlad Ţepeş şi pe Manole, meşterul de la Mânãstire. Şi apãruse la Stockholm, în Suedia, unde locuia autorul, pe o stradã al cãrei nume nu l-am uitat niciodatã: Vintrosagatan; nu l-am uitat fiindcã mi se pãrea uimitor de rãzboinic. Era un nume de viking? Mai târziu mi-am dat seama cã nu era decât o denumire obişnuitã şi cã o parte din aceastã vocabulã arãta ceea ce era, de fapt, aceasta: o stradã pur şi simplu. Dar atunci noul, un „nou“ abstract în sine, îmi crease un frison de nerãbdare ce mã îndemna sã vãd cine este autorul şi de ce, între vikingi aşezîndu-se, îşi amintise mai ales despre ceea ce aici ar fi fost o simplã temã ilustratã dupã cartea de istorie. I-am scris imediat o scrisoare, fãrã prea mari nãdejdi. Dar a doua zi chiar, când am ajuns la Biblioteca Academiei, am cãutat în fişiere ca sã vãd dacã voi mai gãsi ceva despre acest scriitor necunoscut, fiind aproape sigur cã nu voi gãsi. Şi totuşi nu am avut dreptate. Existau câteva broşuri — una dintre ele parcã desluşea povestea „Pieţii Amzei“ — şi o carte ceva mai groasã, conţinând prozã fantasticã şi având un titlu straniu, la rândul ei: „Casa Terekov“. Apãruserã prin 1940, deci cu vreo trei decenii şi ceva mai înainte, şi nu ştiu de unde am dedus cã autorul era pe-atunci diplomat; poate şi pentru cã o cãrticicã se chema „Caleidoscop suedez“ şi apãruse la Bucureşti, cam la vremea când rãzboiul se termina. Ceea ce mã impresionase, întâi şi-ntâi, era sentimentul cã avea operã, era, deci, un scriitor şi nu un amator sentimental şi excentric, ce începuse sã compunã la bãtrâneţe. Şi operã croitã, cu o diversitate ce presimţeam, arãtând nu doar fineţe ci şi instrucţie cãci douã dintre cãrţi, mai de la început, erau scrise în franţuzeşte ca şi romanul cu coperţile galbene, de acum. Dar cel mai pãtrunzãtor ţin minte cã mi se pãruse un fel de roman, ce semãna cu „Noaptea de Sânziene“ şi apãruse demult, în 1953, la Lisabona fiind convins cã îl editase Victor Buescu. Avea şi un titlu fascinant: „Vântoasele“. „Vântoasele“, ielele, fãpturile aerului, îmi plãcurã mult şi în inocenţa mea de om liber, de-atunci, mã gândisem cã ar merita poate sã fie re-tipãrite cumva, poate chiar împreunã cu povestea lui Manole, dacã s-ar fi tradus din franţuzeşte. Dar cine s-o facã atât de bine încât sã echivaleze modul poematic ce se folosise şi care era aproape intraductibil? Îmi amintesc clipa când, la Bibliotecã, spre searã, am închis dosarul de pe masa mea de lecturã unde notasem multe despre autor şi chiar, fiindcã nu se putea lua nici o copie pe atunci, copiasem de mânã cîteva fragmente ce îmi plãcuserã mai mult decât altele. Sînt convins cã mã gândisem cã voi scrie ceva despre acestea, poate cât de curând. Dar, din pãcate, n-am mai apucat sã mai scriu nimic şi nici dosarul acela, ce conţinea, ţin minte perfect, mai multe foi legate de alta — ruptã dintr-un caiet de matematicã, pe care însemnasem titlul „Vântoaselor“ — nu-l mai pot afla pe nicãieri, cãci, poate, se vor fi risipit şi ele ca şi altele, cine ştie câte.

Nu aş putea spune cã aşteptam cu o emoţie mai mare decât o curiozitate obişnuitã sã vãd dacã voi primi vreodatã un rãspuns sau un semn. Avem mai degrabã sentimentul cã nu voi primi nimic. Ce anume l-ar fi determinat pe un necunoscut sã-i rãspundã altui necunoscut dintr-o parte a lumii oricum aflatã departe? Ce ar fi putut sã aştepte de la el? Şi totuşi, dupã prea puţinã vreme, am gãsit o recipisã în cutia poştalã şi, cînd am ajuns la oficiantã, bãnuiala mi s-a întãrit. Era un plic mãrişor, legat cu grijã cu o sfoarã petrecutã de mai multe ori, un plic maroniu pe care mi-l amintesc perfect, indicând adresa mea scrisã cu litere mari, înalte şi drepte, literã de tipar, timbrat în Suedia. Era ceea ce aşteptasem. Scrisoarea dinãuntru însoţea cartea cu coperta gãlbuie, pe care o vãzusem cu câtva timp în urmã în mâna nu ştiu cui. Era imprimatã la maşina de scris, cu literã mãruntã şi se încheia cu o semnãturã fãcutã cu mâna proprie, aşternutã cu cernealã neagrã, în litere largi, artistice, ca şi cum ar fi încheiat un manuscris preţios şi solemn. Nu o mai am, din pãcate, dar mai ţin minte cã îmi arãta uimirea şi plãcerea ce i-o dãduse mica mea epistolã, pe care n-o mai am nici pe ea şi este pierdutã probabil definitiv cãci la acea vreme nu îmi fãceam copie la indigo dupã corespondenţã, cum am început sã fac ceva mai târziu, din pãcate destul de târziu. Poate cã atunci îmi povestise cîte ceva despre el, ori poate aceasta fusese o temã de altã datã, din alte scrisori pe care aveam sã le primesc regulat, drept rãspuns la absolut tot ceea ce îi trimiteam; o conduitã de boier adevãrat, pentru care a rãspunde la gândul bun este obligaţie, dovadã de preţuire şi onoare. Toate, câte vor fi fost, s-au risipit, însã, astãzi, dar poate le voi gãsi vreodatã, cîndva, nãdãjduiesc cã nu prea târziu când, dacã se vor gãsi la întâmplare, de cãtre cine ştie cine, nu se va mai putea şti de ce, când şi cine le-a scris şi pentru cine, devenind aproape anonime şi fãrã vreo altã semnificaţie decât litere înşiruite pe o coalã de hârtie, document orb, sec şi expurgat de emoţia pe care privirea înapoi, de acum, o amplificã şi o transformã în amãrãciune. Îmi amintesc cã mergeam uneori, la Snagov, unde locuiam pe atunci, la oficiul poştal ca sã-i gãsesc corespondenţa închisã în cîte un plic lat, fãrã fereastrã, pe care adresa mea era scrisã de mânã, cu aceleaşi caractere subţiri şi înalte. Era, la acea vreme, un om bãtrân, de aproape optzeci de ani, sau poate ceva mai puţin; şi scrisorile lui, nu scurte dar nici lungi, aveau un aer pe care nu-l prea înţelegeam dar astãzi am început sã-l înţeleg şi îl recunosc, cãci începe sã-mi aparţinã şi mie, cel de azi, ostenit şi îmbãtrânit. Cred cã îmi scria ca şi cum şi-ar fi scris lui însuşi ceva, ori, mult mai bine zis, ca şi cum ar fi scris într-un jurnal în bucãţi, fãrã un scop vãdit şi în imediat. Un fel de singurãtate înţeleasã şi acceptatã, tulburãtoare acum când mã gândesc la anii de-atunci, pãrea sã se întrevadã din acele şire de unde nu îmi mai amintesc mesajul ci doar aerul, conturul, sensul abstract. Era singur la un mod multiplicat, aproape metafizic. Copiii, pe care mi-i denumise, erau, de fapt, maturi şi se aflau pe la casele lor, în diverse locuri de pe pãmânt iar Doamna, o suedezã preţuitã, cred cã îi înţelegea doar teoretic gândurile, de la o zi la alta mai puternice, ce se îndreptau cãtre aici. Îmi scria, deci, ca şi cum ar fi aflat, cu uimire, cã a mai rãmas ceva din lumea aflatã numai în memoria lui, neînţeleasã nici mãcar de cãtre cei apropiaţi. Temele practice nu îl preocupau din cale-afarã, ori poate avea destulã înţelepciune ca sã nu viseze în zadar. Cred cã, într-un rând, i-am vorbit despre ceea ce denumeam pe atunci „o ediţie“, adicã, de fapt, o carte în româneşte ce ar fi fost nimerit sã cuprindã ce scrisese, cãci şi astãzi cred cã merita, şi o meritã, şi poate voi apuca sã i-o public abia acum, cînd nu mai ştie şi nici nu va mai ştii. Dar nu exagerasem în speranţe deşarte şi nici el nu insistase, mai apoi, dând semne de nerãbdare ce nu i-ar fi stat bine dar pe care alţii le dãdeau, uneori cu nechibzuinţã. Avea un ton înţelegãtor şi o atitudine de resemnare ce dovedea o inteligenţã stoicã, pe care conformaţia sufleteascã, dar mai ales vârsta i-o dãduserã.

Enigma acestei relaţii n-am desluşit-o nici acum. Îmi scria cu un fel de tandreţe reţinutã unde nu întrevedeam, prea puţin pãtrunzãtor fiind atunci, scepticismul omului înţelept ce îmi privea cu înţelegere câte un acces de optimism şi pripealã. La rândul meu, fãrã confesiuni inutile, aşterneam cu emoţie gânduri diverse pe hârtie, lãsînd, uneori cred cã prea mult, entuziasmul sã se manifeste cu oarecare verbigeraţie şi cîteodatã în mod necontrolat. Nu ştiam despre el mai mult decît îmi scria şi nici mãcar nu încercasem sã aflu mai multe despre viaţa lui, altceva decît ceea ce socotea cã trebuie sã-mi mãrturiseascã. Nici mãcar nu ştiu cum arãta.

Corespondenţa însãşi avea un caracter enigmatic fiindcã îi lipsea scopul imediat, obiectul practic. Eu nu îi scrisesem întîi şi-ntîi ca sã obţin mãcar o cîtime de cîştig şi nici mai tîrziu nu mã gîndisem sã dobîndesc vreun avantaj, de orice fel ar fi fost. Ce îi puteam cere? Sã mã invite în Suedia, ca sã cãlãtoresc? Sã mã ajute, în vreun fel, cu vreo bursã, cu o platã sau cu un orice altceva ce însemna cîştig bãnesc? Dar sedentarismul meu, de intelectual ce duşmãneşte cãlãtoria în valuri de migratori moderni mã reţinea sã plec mãcar pînã aici, aproape, în Balkani iar noţiunea de vacanţã aşa cum o înţeleg cei mai mulţi şi o cultivã, îmi era strãinã, cum a şi rãmas, de fapt, pînã azi.

Şi-apoi, ce ar fi putut sã-mi dea omul acesta din hîrtie, pe care aproape cã îl socoteam un personaj din poveste încã de pe atunci, ceea ce devine cu adevãrat acum? Cãci, la drept vorbind, m-am mulţumit întotdeauna cu ceea ce am, adesea cu puţin, crezînd — şi poate cã greşind, cine ştie? — cã valorile vieţii sînt altele, cele în care cred şi azi, ca odinioarã. Astfel încît scrisorile, ce mã emoţionau prin inutilitatea lor asemãnãtoare cu scrierea de literaturã, au rãmas aşa cum sînt pînã cine ştie în ce zi, la o datã cînd n-au mai venit, dar nu ştiu precis de cînd, în orice caz de demult. Mã gîndesc la el cu nostalgie fãrã sã înţeleg nici acum prea bine ce motiv secret mã legase pe atunci de omul din scrisori, la fel de imaterial în acele vremuri ca şi azi, cînd, la fel ca şi ieri, este doar un nume. Şi mã gîndesc cu tristeţe, fiindcã ştiu, fãrã sã fi aflat, cã nu mai este pe Pãmînt. Îi datorez zile de încîntare din viaţa mea cînd citeam, fãrã un scop precis ci doar pentru plãcerea de a descoperi, ceea ce scrisese în alte vremi, mai liniştite; şi îi mai datorez emoţia de a primi — cu o gratuitate ce abia mintea mea de azi, altfel pricepãtoare, o distinge — scrisori ce parcã se adresau, fãrã destinatar, cui o da Dumnezeu sã le gãseascã. Pe atunci, a dat Dumnezeu — ori le-a potrivit — sã le gãsesc eu şi de aceea, faţã de toate acestea, simt cã am şi o altã datorie, pe care, poate, o sã mi-o plãtesc.

(„Memoria ca un concert baroc“ vol.I, Povestiri reale şi imaginare din Ţara-de-Nicãieri — 2004)