PAUL LAHOVARY

„Mesure d’une ombre“ este romanul prozatorului Paul Lahovary, publicat la Stockholm în 1977, înveşmântat cu o copertã de Marie Minerbi şi însoţit de o recomandare foarte favorabilã a lui Paul del Perugia. Iatã o carte scrisã în limba francezã despre Vlad III l’Empaleur (adicã „Ţepeş“), cu o bibliografie foarte documentatã la final, de unde sursele româneşti nu lipsesc. Scriitorul este, se înţelege aceasta, originar din România şi nu şi-a uitat izvorul sufletesc astfel încât investigaţia unui moment istoric valah, sub raport romanesc, pare cum nu se poate mai grãitoare. De fapt, Paul Lahovary nu este un nume inedit pentru istoricul literaturii române. „Le Miroir d’obsidianne“ (Le Moment, 1938) era o culegere fastuoasã de pasteluri în ton simbolist de unde nu lipseşte tabloul calendaristic şi floral, în savante retuşe fumegoase (“Le suits“, „Fleurs“, „La maison“, „Printemps“). O liricã sentimentalã cu refrene verlainiene, în oraşul pustiu, gen Bruges-la-morte, era aci, adãugatã atracţiei pentru cartierul umil, cu casele sumbre, în decor cenuşiu. Autor de cãrturãreşti eboşe lirice, Paul Lahovary pãrea un baroc iubitor de forme somptuoase şi împodobea volumul cu vignete ingenioase de E. Drãguţescu.

Totuşi, nu în poezie a cãpãtat acesta notorietate, deşi urme lirice se vãd şi acum iar „Mesure d’une ombre“ o dovedeşte în chip irefutabil. Un stil sclipitor, plin de intuiţii revelatoare, o ingenioasã tehnicã modernã, informaţie de erudit, toate acestea fac din Paul Lahovary un mare prozator a cãrui operã meritã comentatã în amãnunt.

Vlad Ţepeş (L’Empaleur, cum îi zice romancierul), voievod vrednic şi antiotoman, fãcu în Europa ultimului secol figurã de sadic internaţional şi, în urma unui roman de gust terific, al unui obscur Bram Stocker, deveni sub numele de „Dracula“ subiectul, cu aspect de vampir regal, al unor filme de groazã sau al romanelor de senzaţie. Nu mai trebuie s-o spun, aceastã industrie „draculianã“ nu are de a face cu voievodul român, personagiu ce nu arãta nimic anormal, cum îl zugrãvesc şi izvoarele directe ale vremii (investigate în chip admirabil de Ion Stãvãruş, într-o cercetare ce ar trebui cunoscutã mai bine). E şi „Mesure d’une ombre“ o astfel de reconstituire fantasmagoricã? Hotãrât, nu!

Romanul lui Paul Lahovary este, la drept vorbind, o restituţie excepţionalã, documentatã istoriceşte şi fãrã nici mãcar o singurã intenţie de a scoate senzaţii tari din figura unui personaj istoric cu merite ce nu se discutã.

Dar mai întâi o rectificare: protagonistul nu-i aici, totuşi, Vlad Ţepeş, deşi domnitorul e prezent şi joacã un rol notabil, însã în planul al doilea. Paul Lahovary preface în materie romanescã un mit fundamental, „Meşterul Manole“, şi în faţa mitologiei istoria simplã era de trebuinţã sã se estompeze. Cunoaştem conţinutul legendei din notoria „Baladã a Mãnãstirii Argeş”: Manole e un maestru în arhitectura hieraticã, un „meşter mare“, edificatorul unei biserici ce se surpã noaptea şi care, printr-un legãmânt de naturã magicã, îşi zideşte soţia, pe Ana, la temelia construcţiei. Artistul îşi sacrificã, prin urmare, existenţa biograficã printr-o jertfã ritualã, abandonând contingentul spre a se exprima în plan etern.

Paul Lahovary mutã aceastã epicã baladescã (din vremea ceţoasã a lui Negru-Vodã), în timpul domniei lui Vlad Ţepeş. Apoi, face din Meşterul Manole un zidar bizantin, numit Manea Sabor, refugiat pe la 1453 din Bizanţul turcit în Ţãrile Române, de unde i se trãgea spiţa. Soţia lui, valahã în baladã, devine Anna Doukas, descendentã a notoriei familii constantinopolitane. Vlad Ţepeş se preface într-un voievod cult, instruit în chestiuni teologale, simpatizant al metafizicii, un erudit iubitor de conversaţii filosofice adânci. Capitala principatului sãu devine un imaginar oraş Aref (o purificare, probabil, a românescului Argeş). Soţia Principelui e o doctã suveranã, instruitã în misterele orfice. Şi aşa mai departe. Totuşi, senzaţia nu este nicidecum de fabulaţie fãrã suport cãci Paul Lahovary ne-a dat o picturã aproape miraculoasã a vieţii de epocã şi istoricitatea nu iese de aci contrafãcutã.El a reconstituit, însã, o Valahie de retortã, cu fel şi fel de zvârcoliri istorice, cu domni culţi (Vlad Ţepeş e o combinaţie de Petru Cercel, Despot-Vodã şi de domn grec filosof), cu artişti experţi şi cunoscãtori ai metodelor arhitecturii bizantine. Manea Sabor insuşi e un Pârvu Mutu de mit, un filosof şi un arhitect de inspiraţie gnosticã.

Cãci, de fapt, Paul Lahovary e un romancier modern, de formulã liricã şi „magicã“. Stilul impune.Prozatorul aci descrie minuţios o ce-remonie de învestiturã a domnului (pag. 19 şi urm.), cu talent de a reconstitui culoarea şi fastul, aci picteazã un tablou de cetate sãrbãtoreascã, în combinaţie de barbar şi solemn (pag. 18). Aptitudinea plasticã, luatã izolat, este, la rândul ei, excepţionalã. Ceva din meticulozitatea lui Odobescu, pentru care nu omul ci obiectul e totul, a trecut şi aici. De altfel, în gust iarãşi odobescian, romanul nu are desfãşurare propriu-zisã fiind mereu explicativ, plin de sincope şi de felurite digresiuni, aşezând naraţiunea pe propriile imanenţe şi preistorii. Prozatorul istoriseşte, de pildã, refugiul zidarilor din Constantinopol dar, deodatã, firul epic se rupe spre a se înnoda cu tabloul cuceririi Bizanţului de cãtre turci. Şi aici, în aceste tablouri de gros-plan, Paul Lahovary are o excepţionalã forţã de plastician şi de restaurator al atmosferei în felul lui M. Bulgakov, din „Maestrul şi Margareta“.

În fine, explicaţia acestei tehnici prosastice insolite provine din filosofia timpului romanesc: autorul are un ochi abstract ce resusciteazã evenimente şi oameni, interogheazã vii şi morţi, pe baza unei ipoteze despre fenomenalitatea morţii şi, ca atare, pãrelnicia ei, tipicã pentru spaţiul mioritic.

Ar mai fi de pomenit acea metafizicã a cosmosului, cu baza gnosticã şi tradusã în înfãţişare pur arhitecturalã, pe care Manea Sabor o desfãşoarã în faţa lui Vlad Ţepeş, tare şi acesta la filosofie. Universul ar fi, astfel, o giganticã schiţã construitã, un edificiu proiectat cu o minte omniscientã şi, ca atare, în concepţia ce stãpâneşte aici, valahul Meşter Manole se transformã într-un iniţiat, contemporan intelectualiceşte cu Geneza. Ceva din filosofia orficã a numerelor şi a geometriei pitagoreice a rãmas şi în acest roman unde, fiind vorba de arhitecturã, aceste principii sunt invocate necontenit.

Însã pe deasupra acestor argumente e magia stilului, de mare scriitor care viseazã despre istorie şi despre o ţarã extrasã din contingent spre a da documentului o adâncime şi mai mare de la nivelul fabulei cu temei filozofic. Valahia lui este Orsenna lui Julien Gracq, din „Rivage des Syrtes“ şi un soi de Metopolis, ca în „Cartea Milionarului“ de Ştefan Bãnulescu, semn cã nici în câmp românesc autorul nu este cu totul fãrã familie artistã. De altfel, un mare prozator modern, de formula romanului mitic integral, eseistic şi reconstitutiv, între Al. Odobescu şi Julien Gracq, va trebui socotit acest Paul Lahovary, autorul unei legende baroce şi mitologice — „Mesure d’une ombre“ — pe subiect românesc, dar scrisã cu flaubertianã panã francezã.

1979