Dimitrie Grama: „O fire sensibilã, de poet“
Prima Societate a românilor din Scandinavia a fost întemeiatã prin 1970-1971 la Stockholm din iniţiativa advocatului Valentin Toca, inginerului Traian Encica şi a mea, eu fiind pe atunci titrat în Geologie (Master of Science la Faculty of Science, University of Stockholm) şi student la Medicinã la Institutul Karolinska (cel care hotãrãşte printre altele cui sã-i fie acordat Premiul Nobel în medicinã). Dîndu-ne seama cã o mare parte din „fugitivii“ români nu prea aveau nici cunoştiinţe de limbi strãine şi nici cunoştiinţe legate de procese practice sau chiar juridice de emigrare, ne-am luptat sã înfiinţãm aceastã Societate Romanã care sã fie oficial înregistratã la oficialitãţile suedeze, care la rîndul lor îndemnau romanii dezorientaţi sã vinã la „Asociaţia Dacia“ dacã aveau nevoie de contacte, ajutor etc.
Bine, dupã un timp s-a dus vestea cã existãm şi încet, încet au început sã vinã şi români stabiliţi în Suedia de mult timp, adicã de dinainte de 1947-48. Printre aceştia îmi amintesc de un bãrbat atunci la vreo 65-70 de ani, foarte jovial şi foarte vital, care venea din familia Cantacuzinilor şi pe care ceilalţi emigranţi bãtrîni îl numeau Prinţul Cantacuzino. Nu mi-am permis niciodatã sã-l întreb în ce mod era sau nu prinţ, dar dacã oameni ca Dl. Paul Lahovary şi Magda Manu Ljungberg îl numeau aşa, trebuie sã fi fost adevãrat.
Pe Paul Lahovary l-am cunoscut mai bine şi l-am apreciat mult pentru inteligenţa lui vie, integritatea şi sufletul lui generos de român (dar, dupã cum cred cã ştii, era şi el mai mult aromân). Mi-a spus cã era verişor cu Prinţesa Bibescu şi cã fusese Consul al României în Suedia pînã la venirea comuniştilor. Şi lui probabil, ca multor altora care nu s-au vândut noului regim, infiltratorii guvernului comunist, care bine-nţeles erau şi ei „fugiţi“, i-au scos tot felul de vorbe cã ar fi spionul Ambasadei Române, încercând sã-l defãimeze aşa cum au încercat cu mulţi alţi români de speţã din West.
Pentru Lahovary, care era şi o fire sensibilã de poet, aceste false învinuiri i-au deschis o ranã adîncã în suflet, ranã care nu s-a vindecat pînã la moartea lui, în 2001. Ba chiar şi copiii lui, mai ales cele douã fete, Olenca şi Dominique, au suferit din aceastã cauzã nejustã. Sper din tot sufletul sã-l revendicãm şi cuvîntul lui scris sã reaparã în România. Dacã noi nu vom face nimic, nimeni nu va face, pentru cã asta este de obicei soarta celor plecaţi, ei nu se pot apãra împotriva celor cu „musca pe cãciulã“ care, ciudat, au o cotinuitate dintr-un regim în altul şi cãrora le lipseşte tãria sã spunã: „domnule, am greşit, n-am ştiut mai bine, dar sunt dispus sã aflu adevãrul şi sã-l apãr“. Asta nu, mai bine îi dãm uitãrii pe toţi cei care ne-ar da vreun sentiment neplãcut. Ce laşitate!!
(din „Secretul Întocmirii Artur Silvestri în dialog cu Dimitrie Grama“ — 2005)
______________________________
